Epilog

Fălticeni noaptea- Foto: Cantoriu Eduard

 

moartea trage la peronul meu

trenul chiar nu trage în staţia asta
cel puţin nu în seara asta,
nu în sufletul meu
şi
nici măcar nu-şi trage respiraţia
când fluieră a pagubă prin fumul alb
dispersat de icnetul tăcerii

de strigătul mort pierdut în gând
pierdut în ultima suflare a bătrânului
pierdut în viaţa de zi cu zi,
care oricum trece prea repede

trage-ţi viaţa la peronul
morţii tale
fără călători fără fumul care
oricum îţi intră mereu în ochi

doar că eşti cu mine, doar că sunt cu tine...

mă văd in faţa foii albe şi în loc de nesiguranţă
teamă şi anxietate
mă simt singur... singur într-o mare de cuvinte nealese
de unde totuşi te-am ales pe tine, pe mine, pe noi
şi nici măcar nu am simţit din nou mirosul de lumânare parfumată
nici de ars, nici urmă de esenţă creatoare
nici măcar acel big bang

ţi-am văzut lacrimile în ochi
pe obraz, în suflet
ţi-am văzut întunericul ce se ascundea în ochii umezi
te-am văzut cum te agăţai cu unghiile murdare
de furie, tristeţe, răzbunare, respingere, repulsie, lăcomie
dar cel mai mult te agăţai de mine
lăsându-mi urme gravate în braţele cărora te aruncai mereu

ţi-ai trecut mâinile prin păr
asemenea unei mâini sângerânde scrijelind un mesaj
pe cărămidă, piele sau pe retina
unui amar petrecut demult
mult prea adânc să fie acoperit
de regret

aşa mi-ai venit aseară şi mi-ai spus te iubesc
cu aceeaşi voce
cu aceiaşi ochi
dar cu alte unghii pline de căldură
pline de fericire, bucurie, extaz, siguranţă şi încredere
doar că eşti cu mine, doar că sunt cu tine