Epilog

Fălticeni noaptea- Foto: Cantoriu Eduard

 

“ ... Îmi simţeam pulsul.
Pământul rece şi mirosul de iarbă verde îmi făceau corpul, şi aşa biciuit de durere, să tresară şi să tremure la orice adiere de vânt. Chiar şi la cea mai mică undă. Priveam în gol spre cerul senin, pustiit parcă de strigătele prea stridente ale bătrânei şi plânsul înăbuşit. Îmi vinea să mă ridic şi să-i spun să înceteze, să pot să-mi dau duhul, să rămân singur... doar eu şi vocea lină ce-mi cânta Ave Maria în latină. Închid ochii cu speranţa să o văd, să o ating şi să o simt alături de mine... să-i simt răsuflarea caldă lângă corpul meu rece, să-mi picure un strop de viaţă pe faţa mea scrijelită de cuie şi şuruburi. Mă întrebam în sinea mea leşinată, dacă o să mă mai trezesc, dacă o să mai fiu în stare să-i spun bătrânei că totul s-a terminat. Dar acum totul era prea târziu, era prea aproape de mine să vorbesc, atât de aproape încât nici nu îndrazneam să respir, să clipesc, doar să trăiesc în cântecul ei suav, în cântecul ei ce vibra în toate cusăturile acelei rochii albe, în toată dantela fină ce se unduia pe genunchii ei mici. Toate pădurile Amazonului, toţi brazii de Crăciun, toate ferigile junglei ecuatoriale cu tot cu sălbăticie, dar absolut toate trosneau frenetic în ochii ei. Anemic, ridic o mână să o cuprind, să o încătuşez de buzele mele uscate şi aspre. Dorinţa, suferinţa... şi alte mii de sentimente se scurgeau în ritmul melodiei, se scurgeau precum se scurgea viaţa din corpul meu prăpădit ţintuit de portativul ei. Ascultam, mă miram, uitam să respir în clipele ei, în sângele ei fierbinte, cu miros de fier rece şi dantelă. Apoi m-am trezit lângă mormanul de fiare ruginite şi împroşcate cu sânge, lângă airbag-ul naufragiat la degetul meu mic iar ţipetele ce nu le auzisem de prima dată, zburdau gălăgios în timpanele sparte… ”